SCRISOARE PENTRU COPILUL MEU: PE CĂI ASPRE CĂTRE STELE

Pe căi aspre către stele (Per aspera ad astra) – Seneca

Copile, tu care vei citi aceste rânduri, mulți ani de acum înainte, te rog acum, din tot sufletul, iartă-mă.

Iartă-mă pentru că te-am dezamăgit și nu am făcut mai mult pentru tine. Nu am făcut decât să pun pe umerii tai povara mea, iar mentorii mei au înlesnit acest lucru. Iartă-mă că te privez de momente liniștite, de o familie frumoasă, de satisfacția pe care ți-o poate aduce munca, de recunoașterea meritelor pentru care ți-ai pierdut ani din viață prin școli. Ți-am ucis speranța. Nu asta era intenția mea.

Parcă ieri eram în locul tău, dorindu-mi să cuceresc lumea. Vorbele „las` c-am sa ma fac eu mare” erau o promisiune solemnă pentru mine și viitorul meu. Așa că m-am lăsat purtată de valul încrederii, ca orice copil normal care face parte dintr-o familie funcțională.

A venit un moment de cumpănă pentru societatea din care făceam parte, moment neînțeles pe deplin întrucât eu însămi eram doar un copil. Am înțeles de la cei din jurul meu ca viitorul va fi mai bun pentru toți. Libertatea deplină era cheia fericirii noastre.

Totul părea ideal, iar eu îmi doream să ajung pe picioarele mele, să fiu și eu liberă, titrată, mamă, soție, cu alte cuvinte: împlinită. Nu știu de ce vârsta de 27 de ani avea o enormă semnificație pentru mine, era ca un deadline; la această vârstă eu trebuia sa le am pe toate gata rezolvate. Nu îmi mai rămânea apoi, decât …..SĂ TRĂIESC ȘI SĂ FIU FERICITĂ.

Aiurea copilule! Standardele sociale au fost distruse în timp. Erau ca niște ținte, pe care cu cât mă străduiam mai mult sa le ating, cu atât se îndepărtau din ce în ce mai mult de mine. Această debusolare s-a extins ca o molimă și încet încet a distrus idealul generației mele. Înșiși mentorii noștri erau confuzi și se luptau cu proprii-i lor demoni, teama și frustrarea. Erau atât de afectați de schimbare încât au uitat de noi, copiii lor, viitorul societății, timp de două decenii, mulțumindu-se cu strictul necesar. Teama de necunoscut îi învinsese ! Regretă acum trecutul, supraviețuiesc prezentului și se tem de viitor.

Ne-am trezit fără scop și fără țintă. Absolvenți de facultate pe care nimeni nu ii vroia, cunoscători ai teoriei, dar fără nici o treabă cu practica. Direcția și idealul erau inexistente. Rătăceam prin ceață, eram condamnați la osânda veșnică în Purgatoriul social, pentru greșelile altora.

Sosise clipa mult așteptată, eram așa cum mi-am dorit în permanență, să fiu pe picioarele mele, doar că picioarele erau amputate. Aveam libertate, dar nu știam ce să fac cu ea.

Pe vremea părinților, se spunea că cine are carte are parte. Ei bine, nimic mai eronat acum. Celor care li se făcuse parte, chiar și fără carte erau cu multe trepte pe scara împlinirii înaintea mea.

Iată prima mea lecție grea de viata ! Învățătura este supraestimată.

Am spus că muncind din greu o sa ajung „acolo”, dar fără imboldul cuiva care să îmi facă parte, am atins idealul romanesc din 2000 și m-am angajat vânzătoare la butic.

Nici o problemă, că am rămas fără serviciu, când primarul capitalei de la acel moment a curățat străzile de tarabe, ca să ne civilizeze. Am intrat în șomaj după obținerea licenței, cu o indemnizație  de mizerie. Am uitat să îți spun că angajatorul nu îmi depusese actele la ITM, cu toate că eu în prostia mea semnasem zeci de hârtii și……deh….AVEAM ÎNCREDERE. Așa că am lucrat, dar…n-am lucrat!

Am cunoscut minciuna și hoția. Și am început să mă întreb dacă la început de drum și mentorii mei s-au poticnit. În schimb, eram compătimiți pentru ca devenisem o generație compromisă, sacrificată. Viitorul nostru era jelit de părinții noștri, care în loc să lase batista de-o parte și sa ne ajute cumva, nu se opreau din bocit.

Iată a doua lecție de viata ! Nu te încrede în nimeni. Știi cât doare?

Ei bine, serviciu nu am găsit prea curând, dar umilințe de genul „și experiența ca vânzătoare cu facultatea de comerț este un lucru bun, domnișoară, dar nu sunteți potrivită pentru acest post din cauza că vă lipsește experiența relevantă”, am auzit de câteva ori.

Dezamăgirea este pârtie sigură către depresie. Nu m-am lăsat pradă ei.

Am încercat cu încredere piața asigurărilor private, la momentul său de debut în forță, și angajatoarea mi-a aruncat cv-ul pe jos. Am plâns în hohote 2 stații de tramvai. Am urât-o pe femeia aia.

Ce nu te omoară te face mai puternic!

Ce știu ei, mentorii mei, care au fost luați de pe băncile școlii și plasați la un loc de muncă sigur și plătit decent? Pe viață!

Am trecut printr-o perioadă de liniște apăsătoare. Apoi am decis să fac ce face toată lumea: să plec din România. Aveam atuul unei limbi străine, așa că am aplicat și am câștigat ”mult visatul” job de ospătar pe o companie de vase de croazieră.

A fost cea mai fericită zi din viața mea. Eram ospătar absolvent de ASE. Am plâns de bucurie, REUȘISEM ! Toată lumea era a mea, totul urma să fie ca un vis, până și vasul pe care urma să mă îmbarc se numea Dream :))

Am ajuns acolo și am constatat că sunt singură, singură fără un suflet să mă îndrume sau să mă asculte, dar și mai rău: un român între străini. De cele mai multe ori și ciuma este mai bine văzută decât nația românească. Am fost tolerată de puțini, agreată de mult mai putini și urâtă de majoritatea. Visul meu era de fapt un coșmar, în care am muncit intre 10-13 ore pe zi, zi de zi timp de 10 luni fără întrerupere, până la epuizare. Mulți alții au cedat tentației banului alegând căi neortodoxe spre promovare și succes. Eu nu am făcut asta, am vrut să păstrez măcar un lucru intact: integritatea.

După destul de mult timp petrecut acolo, m-am uitat în oglindă și nu mă mai recunoșteam, eram o mumie de 40 și ceva de kg cu cearcăne, bătături la picioare, mâinile arse și sufletul plin de URĂ. Uram necondiționat pe oricine, oricând. Făceam tot posibilul sa nu port ecusonul cu țara de origine și refuzam să vorbesc limba maternă.

Iată altă lecție grea. Am învățat cu adevărat ce înseamnă rușinea și ura. Integritatea se plătește, deh…

Dar am înțeles că doar privind în ansamblu problema o să găsesc chichița și o sa îmi dau seama cum vreau să trăiesc, de fapt. Am revenit în țară în vacanță, cu gândul de a ma reîntoarce totuși să lucrez „afară”. Nu găsisem nimic schimbat în bine pentru mine, prin urmare eram hotărâtă. Acest lucru nu s-a repetat, întrucât în scurt timp mi-am pierdut tatăl. M-am învinovățit pentru că nu am fost acasă.

M-am învinovățit pentru ca AM FOST SLUGĂ LA STRĂINI ÎN LOC SĂ FIU ALĂTURI DE FAMILIE.

Am aflat regretul și durerea. O alta lecție mizerabilă.

Am hotărât, că vreau să-mi fie bine la mine acasă, alături de familia mea. De aceea nu am renunțat și am luptat în continuare, și am învățat că din nefericire pentru mine, trebuie să găsesc satisfacții în obținerea unui credit bancar, la cumpărarea unei mașini la mâna enșpea, la cumpărarea unei haine din an în paște mai ieftină decât cea pe care mi-o doresc cu adevărat. Am descoperit compromisul și renunțarea. Am învățat să analizez și să îmi cunosc prioritățile, să supraviețuiesc aidoma mentorilor mei care m-au dezamăgit și au uitat să mă susțină.

Am încercat, să știi, să fie bine pentru mine și pentru tine. Și din moment ce iți scriu, înseamnă că mi-am atins întrucâtva scopul. Am serviciu, avem o casă, te am pe tine și te iubesc. Singurul lucru însă, care strălucește în idealul anticipat de mine în copilărie, ești tu.

Îmi doresc sa înveți din greșelile tuturor și să faci în asa fel încât să fie bine pentru viitorul tău și al generației tale, să nu te simți împlinit când plătești o viata de om la o casă, când câștigi bani „la negru” sau când stai 12 ore la un serviciu de mizerie. Asta înseamnă supraviețuire, nu fericire !

Tot ce ți-am povestit aici copile, sunt încercări soldate cu multe eșecuri și puține reușite, sunt poteci ocolitoare către fericire. Omul își dorește fericirea pentru sine, dar și pentru urmașii săi.

Fericirea ar trebui sa fie ușor de dobândit. Calea către fericire nu poate fi străbătută cu neîncredere, frustrare, ură, rușine, dezamăgire și regret.

Nu mi-am dorit decât ca tu, copilul meu, să fii fericit. Daca te-am dezamăgit, iartă-mă. Dar trebuie sa știi că voi fi alături de tine când vei decide pentru viitorul tău, pentru ca TE IUBESC.

Dacă generația mea nu a avut sprijinul mentorilor nostri, cu siguranță, generația ta va putea conta pe noi, PĂRINȚII ȘI MENTORII VOSTRI, pentru că nouă ne lipsește teama de necunoscut !

Cu dragoste,

Mama.

andreea iordache

photo credits: Andreea Iordache

Anunțuri

Un comentariu

  1. Dragă Rucsandra
    Am citit şi recitit această scrisoare, pentru că am regăsit în ea ceva interesant. Sigur eşti mai tânără decât mine, dar mai în vârstă decât fiicele mele, care sunt în pragul de a experimenta unele situaţii de viaţă, similare ţie, cu alte cuvinte sunt din generaţia y ca şi tine.
    Deşi în unele privinţe sunt de acord cu tine, lasă-mă să te corectez puţin:
    1. „învăţătura este supraestimată”. greşit. Sistemul de învăţământ este nu tocmai cel mai bun, cu prea multă teorie şi fără finalitate practică, dar învăţătura, învăţatul, cititul sunt pietre de bază ale creării propriei personalităţi. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu! Până la urmă şi noi, generaţia x, am crescut cu un sistem de învăţământ asemănător, şi cu mult mai puţine ustensile, decât voi, generaţia y.
    2. „Nu te încrede în nimeni”. mai corect ar fi să nu te încrezi în anumite persoane, să înveţi în cine poţi avea încredere şi în cine nu! dar dacă trăieşti fără să ai încredere în nimeni este ca şi cum ai trăi în pustietate. Deci caută mai degrabă căile de a afla în cine să ai încredere şi evită să generalizezi, pentru că îţi faci rău ţie, în primul rând (vezi, şi aici este vorba de învăţare!)
    3. ruşinea şi ura. Sunt sentimente pe care nu o dată le-am experimentat şi eu. Ba chiar mai mult în calitate de cetăţean român de etnie maghiară, nici nu-ţi mai spun de câte ori am simţit ura îndreptată faţă de persoana mea doar din cauza etniei … ei bine, nu m-am lăsat doborâtă de astfel de sentimente, pentru că înainte de toate consider că sunt „om” şi apoi restul, iar cine are ochi de văzut, a văzut în persoana mea ceea ce era de văzut, adică „omul”. Atunci de ce să-ţi fie ruşine? Ruşine să-i fie celui care te face să simţi astfel, celui care de urăşte! Oamenii cu frică de Dumnezeu nu urăsc! ei iartă!
    4. Regretul şi durerea… da, câteodată simţim şi aceste sentimente, chiar dacă am făcut mai mult sau mai puţin pentru persoana respectivă. Şi de multe ori nu trebuie făcut „totul” ci doar ce este bine, sau necesar, şi sunt sigură că ai făcut ceea ce era necesar, pentru că niciodată nu putem face „totul”. Regretul trebuie să fie doar dacă nu ai făcut nimic, dar nu uita, că regretul nu se vindecă, şi nu este sănătos să privim înapoi, trebuie să ne împăcăm, dacă nu putem cu persoana sau situaţia respectivă, atunci cu propria noastră persoană, dar trebuie să ne împăcăm! Durerea, în timp devine suportabilă, se estompează … încet-încet trece … şi apoi este acoperită de vălul uitării …
    5. Aici ai lovit din plin cu afirmaţia că nu ai avut sprijinul mentorilor tăi. Iartă-mă că trebuie să ţi-o spun dar am convingerea că toţi mentorii tăi (părinţii, profesorii şi alţii) au făcut cu mare dragoste şi iubire ceea ce era necesar de făcut la timpul potrivit pentru creearea ta ca persoană. Rucsandra Obretin nu a crescut într-o pădure hrănită de lupi, ai crescut şi ai devenit persoana care eşti, cu dragostea, priceperea şi ajutorul părinţilor tăi, a profesorilor tăi, a prietenilor tăi, a şefilor tăi, a duşmanilor tăi, a cunoştinţelor tale, reali şi virtuale, a fotografiilor frumoase pe care le postezi, a vânzătorului de la chioşcul din colţ, sau persoana x din conducerea y, ş.a.m.d.

    Dragă Rucsandra,
    Eşti o persoană iubitoare de frumos, deci nu poţi fi decât un suflet frumos! Pune sentimentele negative deoparte, şi gândeşte pozitiv. Nu de mult am citit un citat frumos, sper să-ţi placă şi ţie: „Convingerile tale devin gânduri. Gândurile devin cuvinte. Cuvintele devin acţiuni. Acţiunile devin obiceiuri. Obiceiurile devin valori. Valorile devin destinul tău.” (Mahatma Gandhi)
    Cu mult respect,
    Magda Isan

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s